IV. SONATA AŞTRILOR
III.I. DESPRINDERE
Îi apăruse în cale, neadusă, ispita
şi-l cuprinse cu-n braţ de-nţelesuri…
că în senectute pe irişii gândului
petrec, nevăzut, canonice dorinţe…
Ea-i pregătea de sfârşit, cântecul:
răsfăţul unei nopţi valpurgice!…
Simţul i-l testa, dezvelindu-şi,
câte una, formele, în marş nupţial,
în oglinda de cristal îşi arăta
chipul angelic, surâsul maternal..
El, o privea cu bucuria magului
iubitor de marile taine ale apelor!..
În concert, tot El, cântând la pian,
îi desprinse uşor sufletul de trup
şi se plimba acum cu alt El ,
în loc de cruce, lesne înapoi…
cum în iureşul mefistofelic...
îşi asculta “Aida, Marşul triumfal”…
Irişi ,în cearcăne, admirau peisaje
andaluze pe irisul cuvintelor Ei…
nu dovedeau a culge anemone
de pe hău, astrele albe-roze ,
în fulgere cinabrice, buchete
de vise stelare, din clarul selen…
A-i regăsi ispitei sale albastrul,
Ea zidea în E l, limona dragoste...
Îşi punea petale violete în umblet
desprinse din El,cântec de leagăn,
în simfonii de Haydn, siderale
din nelinişti, irişi, roze şi taine…
